Roberta Prestigiacomo – master, anul II
Compoziție – Jazz,
studentă ERASMUS incoming (2013 – 2014)
de la Conservatorio di Musica Antonio Scontrino Trapani
Îmi amintesc ca și cum s-ar fi petrecut ieri senzația din 23 octombrie 2013 – ziua îmbarcării mele către București. Până atunci, nu fusesem pe deplin conștientă de ceea ce avea să mi se întâmple: entuziasmată, înnebunită de bucurie, m-am ghemuit lângă fereastra avionului, am tras adânc aer în piept și am început treptat să realizez că urma să trăiesc o experiență cu totul inedită, pentru o perioadă considerabilă de timp: nouă luni. Mă încerca un sentiment de teamă, asemeni copiilor care privesc pe gaura cheii o cameră scunfundată în întuneric. Inima mi se zbătea ca o pasăre în colivie și preț de o secundă am simțit nevoia să mă ridic și să o iau la goană înapoi. Dar zarurile fuseseră aruncate.
Cunoștințele mele care vizitaseră deja România mi-au dat o mulțime de sfaturi, atât despre aeroport și taxiuri, cât și despre mentalitatea acestei țări care – pentru mine – era un tărâm necunoscut. Nimeni nu avea să mă aștepte la sosire, nimeni nu avea să mă protejeze și să mă însoțească – pentru prima dată în viața mea.
Cu aceeași teamă, am aterizat și m-am aventurat în afara aeroportului. Am luat un taxi și am cerut, încrezătoare, către Căminul studențesc – cel al Conservatorului din București. În acea zi mă îmbrăcasem foarte gros: jeans, tricou, vestă, pulover: mare greșeală! În București erau 30 de grade, contrar a ceea ce citisem! Am trecut printr-un adevărat calvar până am înțeles că acea casă dărăpănată – din fața căminului – nu este ea însăși CĂMINUL, ci doar o locuință părăsită de oameni nevoiași. Mă simțeam deja rău: căldura și stupoarea mă toropiseră. Adresându-mă recepției hotelului de vis-à-vis – Berthelot – am reușit să identific adresa exactă pe care o căutam. Era de-a dreptul în fața mea, chiar în spatele curții acelei case triste, la același număr, pe aceeași stradă: General Berthelot, 8.
După ce i-am cunoscut pe responsabilul căminului și pe reprezentantul studenților Universității Naționale de Muzică din București, mi-a fost arătată camera: o surpriză uriașă – priveliștea era cu adevărat superbă. Puțin mai târziu mi-am dat seama că acea catedrală imensă – a cărei siluetă se profila pe cerul albastru al acelei după-amieze de neuitat – era de rit catolic. Spiritul acelei zile m-a însoțit pe parcursul experienței mele de studiu și în drumul către mine însămi – ca o permanență a șederii mele în București.
O zi mai târziu, în Conservator – o clădire istorică, cu adevărat interesantă –
le-am cunoscut pe responsabilele Biroului ERASMUS, Lucia Costinescu – amabilă și generoasă – și Angela Șindeli – foarte simpatică și disponibilă. Mai mult, am făcut cunoștință cu profesorul meu coordonator, Mircea Tiberian,o persoană realmente fantastică. Mi-a cerut să-i cânt, m-a acompaniat, iar sfaturile pe care mi le-a dat în acea zi au fost extrem de utile pe toată durata studiilor din București.
Mi-am dat treptat seama că limba română are o muzicalitate aparte, foarte suavă, și mi-am dorit să o aprofundez. Astfel, în săptămânile următoare, m-am întâlnit cu colegi care s-au oferit să mă învețe câteva cuvinte și expresii utile în conversații simple. Trebuie să mărturisesc că nu am întâmpinat dificultăți: toată lumea a fost disponibilă, și – într-o engleză perfectă – mereu atentă să mă ghideze în acest oraș impresionant prin istoria, frumusețea sa monumentală și numărul imens de ”suflete” – peste 2.700.000. M-am familiarizat ușor cu noii colegi, care – mulți dintre ei – vorbind o italiană academică admirabilă – mi-au fost alături și m-au făcut să mă simt mai puțin singură.
Profesoara mea de canto, asistenta cursului de Interpretare și Compoziție, Nadia Trohin, a făcut parte dintre cei mai binevoitori și loiali îndrumători pe care i-am avut. Prin intermediul ei, am avut câteva concerte nu doar în mediul academic, ci și în diverse cluburi ale orașului. Primul concert extrașcolar a avut loc la o lună după venirea mea în București. Locul se numea ”Old Times Pub” și se afla în Tulcea, un oraș la o distanță de trei ore (cu mașina) de capitală, înspre Delta Dunării. Inutil să menționez cât de entuziasmantă și plină de satisfacții a fost această experiență pe care mi-o voi aminti întotdeauna! În acest concert mi-a fost alături dragul meu coleg și prieten Cristian Mihai, flautist și compozitor, pe care l-am cunoscut cu ocazia Balului Bobocilor, organizat la Princess Club, București. Ca urmare a acestui prim concert, au început să apară diverse propuneri în multe alte cluburi. Evident, a venit și rândul tradiționalului Concert ERASMUS, desfășurat în Studioul de Operă al Universității Naționale de Muzică din București, unde am cântat împreună cu alți colegi din Polonia – (Katarzyna Tracz) , Marea Britanie (Sam James) și Italia (Antonio Amato).
Îmi amintesc cum, în acea seară, au început să cadă primii fulgi de nea, scăldați în luminile orașului. Am simțit atunci o bucurie infinită. Zăpada pufoasă – de aproximativ un metru și jumătate – a acoperit totul cu o mantie albă.
Experiența bucureșteană mi-a inspirat o muzică nouă, pace interioară, un simț al independenței și o încredere în forțele proprii – motive pentru care mă simt binecuvântată că am avut șansa să fiu parte a acestui loc plin de viață. București înseamnă Orașul bucuriei și chiar își merită numele.
Lecțiile au continuat și m-am simțit din ce în ce mai apreciată de colegii mei, care m-au implicat în toate activitățile lor. Profesorii s-au arătat mereu generoși și deschiși. La fiecare sfârșit de săptămănă am mers la Ateneu, unde studenții Conservatorului aveau acces gratuit în stagiune.
Au fost pentru mine luni de revelații continue, luni pe care le voi păstra mereu în suflet. Dedic aceste rânduri pline de dragoste oricui mă va întreba cum este Bucureștiul și ce semnifică luminițele din ochii mei atunci când privesc înapoi spre parfumul și momentele acestui an de neuitat.